Dedicată bunicii mele,
Clipe din viaţă
Nuvelă
Arghira privea gânditoare flacăra lumânării care ardea pe un colţ al sobei de pământ văruite de curând. Se retrăsese la ţară de câteva luni de când bărbatul ei o lăsase. Simţea că viaţa ei se scurge ca ceara lumânării şi nu ştia dacă mai are puterea de a aştepta finalul. Rămăsese fără nimic,doar cu trei fete care se apropiau de vârsta măritişului. Casa veche a părinţilor ei statea să se prăbuşească , abandonată şi ea de ceva vreme. Altă dată casa mirosea a var proaspăt,iar preşurile şi carpetele cusute de mână erau scuturate aproape în fiecare zi "ca să nu se facă de râs". Pe prispa casei stăteau ca două icoane maica Ioana şi taica Ilie ca nişte judecători care deţineau secretul binelui şi al răului. Aşa era la ţară : cei tineri cereau mereu părerea celor bătrâni şi nu ieşeau din cuvântul lor chiar dacă uneori nu le plăcea răspunsul.
Astăzi nu a mai rămas nimic. Doar pe peretele de la răsărit o icoană veche, mică şi prăfuită la care Arghira se închina în fiecare seară şi se ruga ca măcar fetele să nu aibe o viaţă chinuită ca a ei. Stătea cu frică să nu se întâmple vreo nenorocire când ele plecau la clacă sau la horă duminica. Toate trei erau frumoase : cea mare era o fată bine legată, cu părul negru şi bogat şi atât de lung încât părea că-i curge pe pâmânt; cea mijlocie avea trăsăturile tatălui : părul lins,ochii negri, buzele subţiri şi privirea autoritară; mezina,creaţă şi oacheşă , era deliciul tuturor adunărilor. Îi plăcea să cânte. Când stăteau la Hunedoara şi-au cumpărat un difuzor, un aparat de radio rudimentar la care o ascultase pentru prima dată pe Maria Tănase. De multe ori încercase să o caute în spatele difuzorului, ferm convinsă că taraful şi cântăreaţa erau acolo.
În satul din Lunca Dunării puţini mai erau cei care purtau costum popular, şi aceştia doar la zile mari, adică sărbătorile religioase care erau respectate cu sfinţenie. Foarte puţini ştiau carte, aşa că Biblia era transmisă din generaţie în generaţie pe cale orală, din ceea ce auziseră ani de-a rândul duminica la biserică. Taica Ilie era singurul care mai desluşea pe litere scrisul gazetelor, puţine şi ele pe vremea aceea. În serile de vară, în bătătura casei se strângeau câţiva bărbaţi să mai stea de vorbă şi să mai bea câte-un rachiu. Taica Ilie le povestea ce mai scria la gazetă, mai mult imaginat decât priceput. Îşi punea pălăria pe creştetul capului, ca primarul, pentru ca vorba lui să capete mai multă importanţă. Iarna se întâlneau doar la clacă sau îmormântări.Se invitau cu o zi, două înainte pentru a fi siguri că vor veni destui oameni să-i ajute la curăţat porumb şi la scos seminţele din bumbac. Stăteau care pe unde putea, înghesuiţi într-o cămăruţă unde se făcea focul.Oamenii erau "cinstiţi" cu câte un rachiu sau un pahar cu vin şi turte sau scovergi coapte pe plita sobei. Curent electric era doar la oraş,dar aici nu deranja pe nimeni fumul de lampă care ieşea ca pe furnal din sticla înnegrită. Era plăcut să fii în mijlocul lor. Se spuneau poveşti, istorisiri ale celor în vârstă despre strigoi şi iele care apăreau fix la miezul nopţii ca să-i mai înspăimânte pe împieliţaţii de copii care băteau drumurile satului până târziu în noapte.
Toate aceste lucruri minunate i se păreau Arghirei un vis demult apus . Acum nu se gândea decât la ziua de mâine, la ce o să le pună pe masă fetelor . O mai ajuta fratele ei, ceva mai înstărit, dar nu putea trăi din mila altora la nesfârşit. Începuse din nou să coasă, să brodeze feţe de masă, de perne, mileuri , perdeluţe şi spera să vândă duminică la târg. Trebuia să rămână cu fruntea sus până şi-or găsi un rost fetele. După aceea...
Duminică de dimineaţă şi-a pus în coş tot ce lucrase şi a luat-o pe cea mare cu ea. Era noiembrie, un început de iarnă geroasă de crăpau pietrele,dar cu puţină zăpadă. Drumurile desfundate îngheţaseră urmele căruţelor şi mersul pe jos era anevoios. Ar fi vrut să se întoarcă, dar nu avea bani. Ceva în sinea ei o neliniştea. Ochiul stâng i se zbătuse continuu de când se trezise. Fata cea mare bombănea supărată lângă ea. Considera că mama era cam nedreaptă cu ea şi de cele mai multe ori severă. Deşi toată lumea-i repeta că trebuie să fie sprijinul mamei şi s-o ajute în tot ceea ce face,fata nu înţelegea de ce numai ea trebuie să spele,să facă mâncare,să aibă grijă de surori şi să primească şi bătaia în locul lor. După cum gândea mama, toate drăciile pe care le făceau cele mici, erau din vina ei, că nu le supraveghease. Nici acum nu ştia de ce o trezise cu noaptea în cap să se ducă la târg. Nu-i plăcea la târg : lume multă, porci, viţei, găini, toată lumea nemulţumită de preţ , unii că au vândut prea ieftin, alţii că au cumpărat cam scump, dar toate negocierile se terminau cu un rachiu.
Târgul se ţinea în deal şi parcă după ce urcau povârnişul, toţi păreau că se înviorează şi dispăreau după faţa lor cutele lăsate de zbuciumul de peste noaptea plină de vise şi frământări. Arghira şi-a îndreptat umerii şi a intrat semeaţă în târg cu coşul pe mână şi cu fata, încă adormită, după ea. După câţiva paşi s-a împiedicat şi repede şi-a făcut semnul crucii. Nu era de bine. Însă după vreo oră, nu mai avea decât o perdeluţă croşetată în coş, dar gândul nu-i stăteta la banii câştigaţi. Observase cu coada ochiului un băiat de la oraş, după cum îşi putea da seama după îmbrăcăminte, care le tot urmărea de la distanţă. Era bine îmbrăcat, frumuşel, dar privirea lui o enerva. Afişase un aer în faţa atâtor "ţărani" care parcă spunea fără cuvinte că are dreptul să îşi aleagă întâi el ce e mai bun. Neliniştea Arghirei a crescut când a observat că şi fata ei îl văzuse, ba părea că îl şi cunoaşte după zâmbetul pe care în zadar încerca să îl ascundă. "Nu,aşa ceva nu se poate!" Ce-o să zică lumea? Că nu e în stare să aibe grijă de copii şi o să se facă de râs. S-a mai liniştit când a văzut că băiatul se urcă pe bicicletă şi pleacă în urma căruţei pe care o umpluse cu porumb.
Toata săptămăna Arghira a fost apăsată de gânduri şi sentimente sumbre. Fetele păreau că o acuză de situaţia în care se aflau, ca şi cum ea ar fi fost de vină pentru toate nenorocirile abătute asupra lor . Traiau o tragedie , dar trebuia să-i facă faţă, măcar pentru moment. Poate Anghel se va intoarce, poate nu este totul pierdut. Şi dacă s-ar întâmpla asta, ar vrea să-l primeasca demnă în pragul uşii şi să îi arate că şi o femeie poate duce greul casei. Dar oare va putea? Noaptea doar aţipea din când în când. Nu putea dormi. Îi fusese toată viaţa frică de singurătate. Avea fetele, dar nu putea să-şi descătuşeze furia pe viaţă şi destin în faţa lor.
La sfârşitul săptămânii, vremea s-a mai indreptat, aşa că cei tineri se pregăteau de horă. Toată lumea isi punea hainele bune, curate, mirosind a lavandă, chiar dacă timpul le mai şterse un pic din culoare. Hora se ţinea tot in deal si puteai vedea cârduri-cârduri de fete şi băieţi urcând povârnişul, gălăgioşi şi veseli. Cei mai in vârstă stateau in fata cârciumii şi ii priveau cumva invidioşi pe tinereţea lor : ”Ăsta nu e al lui Zaman? Ehe,câte sate am bătut cu tat-su...”
Tot la horă îl cunoscuse şi Arghira pe Anghel. A treia zi de Paşte, la hora satului, toate fetele ajunse la vârsta măritişului făceau plăcinte şi mergeau cu ele pentru a fi gustate de flăcăi. Cea a cărei plăcintă era mai bună, era şi cea mai curtată fată din sat. Toate fetele erau frumoase, îmbrăcate cu hainele bune si cu garoafe prinse în cozile împletite. Băieţilor le plăcea să le necăjească şi unora dintre ele le zgâriau tăvile ceea ce însemna că plăcinta nu fusese bună. Tinerele căsătorite de curând purtau şi ele garoafe,dar pe cap era obligatoriu să poarte o băsmăluţă albă pe care o numeau bariş. Lui Anghel nu se ştie dacă i-a plăcut plăcinta Arghirei, dar în mod sigur i-au plăcut ochii ei de culoarea cerului senin. I-au trebuit luni bune până să o convingă de faptul că el şi-o dorea alături pentru toată viaţa. Era tare mândru când s-a hotărât logodna şi a mers pe la prietenii din sat cu plosca cu rachiu să ii invite la petrecere.
Arghira nu ar fi vrut să o lase pe fata cea mare să meargă, dar toată săptămâna o pusese să se ocupe de treburile casei pentru ca ea să poată coase mai mult. Până la urmă i-a dat voie cu un văr în care avea încredere, dar i-a spus să vină acasă înainte de a se înnopta.
Taraful de lăutari, condus de un ţigan bătrân care cânta la vioară, începuse deja cu horele ca să-i mai încălzească pe oameni.Băieţii, afişând un aer timid, iscodeau în dreapta şi-n stânga pe sub sprâncene pe cei care priveau de pe margine şi alegeau fata care părea să nu fie însoţită de părinţi. La horă veneau si cei din oraş, că doar fetele de la ţară sunt vrednice şi ascultătoare, dar şi tineri din alte sate.
O mână fermă a prins-o de braţ. S-a întors şi l-a văzut. Ochii lui mari şi rotunzi şi fruntea înaltă o intimidau. Era un bărbat frumos şi băieţii din sat care îl cunoşteau îl respectau. Nu ştia nimic despre el, doar că dintre toate fetele o alese pe ea. Asta o făcea să uite de tot ceea ce era în jurul ei. Au jucat o vreme, dar pe ritmul inimilor lor, fără să audă muzica. După aceea s-au retras pe un drum lăturalnic ca să stea de vorbă.
Miezul nopţii. Arghira îşi frământa mâinile şi sărea la geam de câte ori auzea câte un câine lătrând. Fata nu se întorsese,dar nici Ică să-i spună ce s-a întâmplat.Şi-a pus broboada pe umeri şi a plecat în noapte să o caute. Acordurile muzicii nu se mai auzeau, dar ştia că cei care se duc la horă stau de vorbă ascunşi de pâcla nopţii.
S-a dus în deal,dar nici vorbă de fată. A rătăcit o vreme pe uliţe, dar nu a aflat nimic.Într-un târziu şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la casa fratelui ei.Întuneric beznă.Sa strige sau să mai caute? O să o privească cu mânie,dar nu o să-i zică nimic, ceea ce era mult mai dureros. ”Neică, a plecat şi ea”. Vestea a căzut ca un trăznet în plină iarnă. Ică era de mult acasă, dar nu ştia să-i spună nimic. O văzuse la un moment dat cu un băiat, dar a crezut că a plecat acasă. „Îl ştii?”. „Nu, dar cred că l-am mai văzut acum o lună cu Costică Radu”. Şi Arghira şi-a amintit. Inima ei s-a oprit preţ de câteva clipe cât să-şi dea seama ca nu se înşelase la târg. Ăştia doi se ştiau mai de mult.
Neica a apucat-o autoritar de cot şi a târât-o după el trei uliţe, până la Costică Radu. Nici el nu ştia nimic despre ei. Ştia doar că băiatul era al lui Iancu şi stătea la oraş. Unde? Habar nu avea. „Iancu? Neam de oameni răi. Buni meseriaşi, dar răi” i-a zis Neica într-un târziu.
Arghira nu mai simţea nimic. Ar fi vrut ca pământul să se deschidă si să o ascundă în străfundurile lui. Nici gerul nopţii nu reuşea să o audcă în simţiri. Lumea ei, şi aşa în ruină, se rupea bucăţi, bucăţi. O întrebare i se rotea necontenit în minte fără să îşi poată răspunde : „De ce?” . Poate fusese prea aspră,poate se afundase prea rău în dezamăgirea ei şi nu văzuse semnele care să îi spună că ceva se schimbase la fata ei.
Le-a lăsat pe cele mici în grija cumnatei, s-a îmbrăcat mai gros şi cu Neica lângă ea, a pornit-o pe jos spre oraş. Nu vroia nimic,decât să afle de ce toată lumea o părăseşte. Mergea pe drum, dar i se părea că nu merge deloc. Gerul le încremenise până şi clipirea ochilor, dar nu se lăsau. În pădurea care se întindea de-a lungul şoselei, animalele sălbatice scoteau sunete înfricoşătoare. Dar nu se lăsau.
Spre ziuă au intrat în oraş. Au tras la o rudă de-a lor care era preocupată mai mult de faptul că erau în Postul Crăciunului şi nu era bine să se întâmple aşa ceva. Era păcat şi aducea multe nenorociri asupra celor doi tineri. De asta îi ardea ei acum? Sau de faptul că fata plecase de acasă fără să-i spună un cuvânt, fără să-i ceară binecuvântarea, cu un străin despre care nimeni nu ştia nimic şi chiar în cele mai grele momente ale existenţei ei? Au aflat cam prin ce zonă a oraşului locuiesc cei din neamul lui Iancu şi au pornit-o din nou pe străzi.
Când au ajuns, i-a întâmpinat o femeie masivă, cu ochi mici şi icoditori. Nu i-a întrebat nimic, bănuia că sunt din familia fetei cu care se trezise peste noapte pe cap.Se vedea că nici ei nu-i convine situaţia, că ar fi vrut pentru băiatul ei o fată din oraş, cu ceva avere. „Dar ce să-i faci nebunului?” repeta obsesiv. I-a poftit într-o odaie unde pe marginea patului stăteau ceu doi cu capul plecat şi cu mâinile împreunate de parcă îşi aşteptau pedeapsa capitală. Fata plângea încetişor căci înţelesese şi singură că venise după un străin într-o clipă de rătăcire, fără să se gândească la mama pe care o lăsase fără niciun sprijin, la surorile ei mai mici, la tatăl ei de care era sigură că n-o va ierta niciodată. Privirea mamei era rece, distantă, parcă nu o cunoştea, dar avea tot dreptul să o privească aşa. Neica, pe care îl considera al doilea tată al ei, i-a spus să se îmbrace şi să meargă acasă. Ce să mai facă acasă? Lumea ar fi vorbit şi n-ar fi suportat ruşinea. Oamenii de la ţară trăiesc după principii sănătoase, păstrate de-a lungul multor generaţii. O astfel de faptă era privită ca o mare pată pe obrazul mamei. Cum va suporta ea asta? Nu era deja îngenunchiată? „Minte de copil prost” a fost concluzia unchiului ei. Mama o privea în continuare împietrită. Ar fi preferat să o calce în picioare, să-i arunce vorbe grele, dar ea nu făcea nimic, nu zicea nimic. Durerea adâncă din suflet îi împietrise chipul.
La un moment dat a intrat în odaie şi tatăl băiatului. Avea acelaşi aer superior ca şi al baiatului. „Acuma, asta e. Ne-o înţelege cumva. Ceva zestre are ? „ Neica l-a scos în curte să-i spună câteva cuvinte aşa cum numai el ştia. Femeile au rămas în casă, iar soacra a început să se vaite de câte greutăţi are ea pe cap, dar se bucură c a a venit fata să îi mai ia din treburi. Arghira, parcă scuturată de un fior, s-a ridicat în picioare şi s-a întors către fata ei întrebând-o cu răceală în glas. „Mergi acum cu mine acasă sau rămâi aici pentru totdeauna ?” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care fata le-a mai auzit de la mama ei timp de aproape un an.
Arghira a plecat fără să mai spună cuiva vreun cuvânt. La colţ a văzut pe o tăbliţă scris numele străzii „Speranţei” .
Era o ironie a sorţii sau o povaţă?
2015© Ana-Maria Apostol
