Aveam emoții. I-am spus mamei mele O să mă fac de râs. Mama ca de obicei, încercând să mă facă să mă simt mai bine mi-a spus : Nu o să te faci de râs. Nu ești prima care învață să conducă.
Dar pentru mine e alta problema! Am anxietate. Sunt emotivă. Sunt o persoană care preferă să stea sigură în cameră și să scrie, să citească sau să joace jocuri video precum Left 4 Dead sau The Sims 3. Sunt pretențioasă la prieteni.
Și acum revenind. I-am spus mamei direct ce aveam pe suflet : Da, nu sunt singura care învață, dar probabil că ceilalți au mai condus o mașină, măcar o dată! Eu nu.
Oricum, toate bune și frumoase până ajung în locul de întâlnire cu instructorul. La școală mi se spusese că fac cu un alt instructor, dar am primit un apel de la un bărbat (celălalt instructor pe care nu-l cunoșteam), fără măcar să se prezinte și zice : Apostol? La care eu: Da. Mâine poți să vii să începem ședințele?
Omule, stai așa. Nu te prezinți și tu? Nimic.
Da, pot. La ce oră? Nu-mi mai amintesc cât era ceasul.
Mama m-a dus la locul de întâlnire a doua zi. Încă aveam emoții. Nu știam cum o să fie.
Ne întâlnim cu instructorul și mama pleacă. Acesta mă pune să-mi așez scaunul ( tata îmi zisese regula se numește SOC = SCAUN, OGLINZI, CENTURĂ) însă domnul instructor se aștepta să știu cum să fac toate astea fără să-mi explice. În orice caz, mi-a arătat cum se pornește, am mers puțin. M-a oprit la un moment dat și mi-a explicat cum se schimba vitezele. Țin să menționez în ultimul moment că era sâmbătă și era o zi călduroasă ca asta de iulie-august.
A doua ședință, luni după amiază. A treia ședință dimineață și tot așa până la ultima.
M-am descurcat cât de cât. Am învățat mai mult singură din cartea de legislație decât de la dânsul.
Vine și ziua cu examenul teoretic. Prima oară 21 de puncte. A doua oară nu-mi amintesc. Eram supărată. Eram nervoasă. Telefonul meu se stricase și nu puteam face teste decât acasă pe laptop...
A treia oară 24 de puncte. Bun. Mă programez pentru examenul de poligon. Anxietatea mea a crescut când am văzut că nu mă pot programa pentru că îmi expiră cazierul. Eram cu tatăl meu. Mama a zis Îți aduc ghinion. Eu rămân acasă.
M-am dus să-mi refac cazierul și m-am programat. Era octombrie (dacă îmi aduc bine aminte sau noiembrie) și programarea era în ianuarie 2020.
Unde mai pui că...China mai crease și acest virus despre care nimeni nu vorbea așa mult până când...
18 Ianuarie 2020.
Motanul meu, Rodica (da, n-am știut că-i băiat decât un an mai târziu, prin aprilie. Îl aveam din 2018) a murit. Se pare că a avut un tip de virus (corona, dar o altfel de rădăcină. Oricum letală pentru pisici).
Câteva zile mai târziu urma examenul meu.
Am mers bine prin oraș. Am avut puține emoții. Era să mă lovesc de oglinzile unora...
La care domnul examinator: Mergen în parcare la Lidl. Parchează ca și cum mergi la cumpărături.
Și-a găsit Ana un loc frumos de parcare. A parcat perfect.
Acum...Cum să ies? Am dat cu spatele. Am încercat să ies. Domnul a pus frână. De două ori. M-am dat jos și mi-a zis : te-ai dat în spate, dar nu de ajuns. Picat.
Ce vreau să spun cu asta? Emoțiile și anxietatea nu ajută.DELOC!!!
După tot calvarul ăla, instructorul nu a mai ținut legătura cu mine. Nici eu cu dânsul. A fost starea de urgență, blah blah...
M-am reprogramat la traseu în mai tocmai în august.
Am nevoie de tot norocul din lume pentru că îmi expiră școala mai apoi și nu vreau să o fac din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasă un comentariu pentru mine!